Personalităţi

Toţi oamenii CFR-ului

Ei au mijlocit istoria. Visători sau naivi, eroici sau jemanfişişti, gravi sau relaxaţi, huliţi sau adulaţi, conformişti sau fancy – CFR e investiţia lor în prezentul continuu al vieţii inimitabile. Preşedinţi la patru ace şi garderoberi condamnaţi la trening pe viaţă, mari vedete sau jucători pe care doar statistica, în marea ei indulgenţă, şi-i mai aduce aminte, cu toţii au lăsat – pe maidanul de la Tăietura Turcului, pe stadionul din Parc, în Gruia sau aiurea în ţară sau străinătate – amintiri care, în candoarea lor caricaturizată de standardele lui 2008 sau în dramatismul patinat de trecerea anilor, trec în poveste. Clubul vă prezintă poveştile celor fără de care povestea CFR-ului n-ar fi fost posibilă. Deak bacsi, Iuliu Mureşan I, Dr. Rădulescu, Ţegean, Adam, Berindei, Lazăr, Bozdog, Dorinel Munteanu, Anca…

 

Dr. Constantin Rădulescu

Fost antrenor

 

A fost "locomotiva" celor mai importante realizări CFR-iste clujene din secolul trecut. Flerul său extraordinar a inspirat nu doar o generaţie de puştani avizi de glorie, ci un întreg sistem de management al performanţei. A preluat destinele pregătirii tehnice ale unui club amator până în pânzele albe, dar a reuşit să facă din voluntariat o virtute, iar din orele petrecute de majoritatea jucătorilor săi în câmpul muncii, peste săptămână, un exemplu pentru ceilalţi şi o motivaţie în plus pentru victoria de weekend. "Nu a fost un simplu antrenor, a fost prototipul managerului de club din zilele noastre, gen Alex Ferguson, un om fără ştirea căruia nimic, dar absolut nimic, nu se putea întâmpla la CFR Cluj", îl descrie Marius Bretan, fostul său elev din perioada de glorie a anilor '70. Şi jucătorii care-l venerează, şi cei cu care s-a contrat de-a lungul timpului sunt de aceeaşi părere: doctorul Rădulescu este cel mai influent personaj din viaţa CFR-ului. Nu doar a CFR-ului anilor '70, care a compus cea mai prelungită prezenţă a feroviarilor în prima divizie, ci a întregii istorii - de-acum centenare - a echipei.

O carieră de excepţie

* Între 1940 şi 1943 joacă mai multe meciuri în selecţionata de juniori a Bucureştiului
* Debutează în fotbalul mare la Sportul Studenţesc în sezonul '42-43, echipă cu care ajunge până în finala Cupei României
* În 1943, în plin război, este transferat, imediat după ce-şi ia bacalaureatul, de "U" Cluj-Sibiu, unde rectorul Iuliu Haţieganu îi oferă o bursă specială pentru a putea urma Medicina
* În 1949, după terminarea facultăţii, se transferă la CFR, club care îi asigură încadrarea ca medic la Spitalul cu acelaşi nume din Cluj. Face parte apoi din "generaţia medicilor" transferaţi de la "U" la CFR, având de suferit, ani la rând, de pe urma supărării "şepcilor roşii"
* Joacă la CFR până în 1955, când, la 31 de ani, se retrage din fotbal în urma unei accidentări grave
* Imediat după retragerea din activitate, primeşte oferta de a antrena grupe de juniori la CFR, în paralel cu practicare meseriei de doctor. Din '57, după plecarea lui {tefan Dobay, preia echipa de seniori a feroviarilor, aflată în Divizia B
* În '60, după fuziunea dintre CFR şi Dermata (CSMC), cu Pişti Kovacs la timonă, Doctorul Rădulescu acceptă oferta Universităţii Cluj, unde îi are ca elevi, pentru doi ani, pe Remus Câmpeanu, Petru Emil, Octavian Popescu, Traian Georgescu, Viorel Mateianu sau Zoltan Ivansuc. Din '62 devine antrenor la CSMC, în locul lui Pişti Kovacs, iar din '67 preia CFR-ul după fuziunea cu Clujeana. Promovează în Divizia A în sezonul '68-'69, cu o echipă din care făceau parte Soos, Marius Bretan, Petru Emil, Alexandru Vasile, Ioannis Mazurakis, Romică Petrescu sau Alexa Uifăleanu
* Până în '76, cu excepţia câtorva etape din sezonul '70-'71, conduce echipa CFR-ului în cel mai lung interval de Divizia A. În sezonul 1972-1973, obţine cea mai bună clasare a feroviarilor clujeni în prima ligă, locul 5, egalat abia în campionatul 2005-2006. A lucrat cu fraţii Bretan, cu Ţegean, cu Boca, Vişan, Soo, Ionescu, Petrescu, Adam sau Liviu Mihai
* Revine la "U" pentru un an – ‘76-‘77, apoi, în '79, ajunge să antreneze pe CUG, în divizia judeţeană. După câteva luni, e chemat din nou la CFR, unde activează până în '82, puţin timp după fuziunea CFR-ului cu echipa armatei - Steaua CFR Cluj. Între '84 şi '86 face naveta la Turda, unde antrenează pe Sticla, fără a izbuti însă promovarea în Divizia B, apoi, după o pauză mai îndelungată, preia pe CUG, în eşalonul al treilea, pentru un sezon, '88-'89
* Între 1992 şi 1995 antrenează pentru ultima oară pe CFR, unde îi are ca elevi pe Pâglişan, Minteuan, Dulca, Olariu, Miszti, Piroszka, Bănceu sau Dan Matei.

Ioan Donea

Fost preşedinte

 

În deceniile de maximă expansiune a CFR-ului, personalitatea acaparatoare, demiurgică, a doctorului Rădulescu a capitalizat în exclusivitate întreaga zestre de pasiuni a celor care au trecut prin viaţa echipei feroviare. Şi cele bune, şi cele rele, toate superlativele, de la plus infinit până jos de tot, în abisul lui minus infinit, se raportează la una şi aceeaşi persoană: Doctorul Rădulescu. Marile bucurii, marile victorii, marile drame, marile neîmpliniri sau de-a dreptul eşecuri au în centru medalionul încruntat, veşnic nemulţumit, al tehnicianului bucureştean. Anvergura sa managerială a făcut ca eforturile unora dintre diriguitorii echipei de primă ligă a anilor '70 să nu fie foarte expuse. Influenţa în viaţa grupării feroviare a directorului Aron Dudaş, recunoscută de Rădulescu într-una dintre cărţile sale cu privire la perioada construirii stadionului, nu a rămas, totuşi, foarte pregnantă în amintirile generaţiei lui Bretan, Ţegean şi Vişan.
Plecarea Doctorului însă, în anul retrogradării, şi desele schimbări pe banca tehnică fac ca atenţia îndreptată înspre conducătorii clubului să fie cu totul alta după 1976. Personalitatea lui Ioan Donea se conturează, astfel, fără provocarea subiectului şi fără întrebări adiacente, natural ca un "un-doi" pe un contraatac în viteză.
"Donea a fost unul dintre cei mai buni conducători de club din istoria fotbalului clujean. Era apropiat de jucători, ştia să-şi motiveze oamenii suplimentar, în fiecare an celor care aveau valoare le dădea bani în schimbul promisiunii că nu pleacă de la club. Orice problemă, de orice natură, o rezolva, dar făcea totul din umbră, fără să se afişeze. A iubit fotbalul şi a iubit fotbaliştii. Mergeam cu <> la el la birou. Era director, avea zeci de oameni în audienţă în fiecare zi. Când ne vedea portarul, îi raporta sosirea noastră. Ne primea automat, cu cafea, cu ţigări, cu tot ce avea. Ca un părinte ne-a fost!", îl portretizează cu sensibilitate Berindei.

"Omul care ţinea banii la CFR era contabilul Regionalei. Dacă aveam o problemă financiară mă duceam la director, la Donea, şi-i spuneam că aveam nevoie de un 5.000 de lei. Suna la contabil şi zicea că vin eu, <>, şi să-mi dea 5.000 de lei. Mă duceam la el şi îmi dădea banii. Fără să semnez, fără nimic. ştia să te apropie. Treceau luni de zile fără să-i ceri nimic şi te chema el. Zicea: <

Ca unul care a lucrat în mod direct cu el în problemele ce ţineau de club, Sandu Matei, fost secretar al clubului din Gruia, dă tuşa cea mai fină portretului omului şi managerului Ioan Donea: "Avea o minte sclipitoare şi ţinea foarte mult la fotbalişti. Un om deosebit, cu care nu stăteai câte 5 ore în şedinţă. Lua decizii foarte bune, dar le lua pe moment, rapid, fără timpi morţi".

Ilie Lazăr

Fost jucător

 

S-a apucat serios - la modul cel mai propriu - de fotbal la vârsta la care 99% dintre jucătorii înzestraţi cu har s-au lăsat demult, apucând-o lejer pe cărări flancate de cluburi trendy. Avea 23 de ani, mergea pe 24 - era deja om la casa lui, cu nevastă şi doi copii mici şi cu un serviciu la 16 Februarie pentru care se trezea cu noaptea în cap pentru că făcea naveta de la ţară. În primăvara lui '90, când oamenii din generaţia sa - Hagi, Sabău, Popescu sau Timofte - se pregăteau de primul Mondial din viaţa lor, "tânărul" Ilie Lazăr robotea de zor printre locomotivele de la 16 Februarie, cu devotamentul cu care peste ani avea să are careurile de 16 metri. Destinul părea înţepenit peste cariera de magazioner.

Rupt de munca şi de responsabilităţile de peste zi, Ilie nici măcar nu mai avea puterea de a se visa, noaptea, alergând fundaşi şi driblând portari în căutarea golului. Fotbalul era doar o uriaşă pasiune strivită de lista de priorităţi a unui cap de familie şi-ar fi rămas aşa dacă pasiunea aceea uriaşă nu s-ar fi întâlnit - culmea ironiei, tocmai printre locomotivele de la 16 Februarie - cu nebunia genială a lui nea Nae Chişu, fostul antrenor de juniori al CFR-ului, tehnicianul celei de-a doua echipe a feroviarilor clujeni la acea dată, Olimpia CFR. "Nea Nae era prieten cu un coleg de-al meu de serviciu, care ne-a şi făcut cunoştinţă. Rămăsese să trec pe la dânsul pe la antrenamente să mă vadă, dar nu aveam timp de aşa ceva...", recunoaşte Ilie Lazăr. Şansa a făcut însă ca Nae Chişu să asiste în acea primăvară a lui 1990 la o competiţie de fotbal între secţiile de la 16 Februarie, un fel de Daciada de dinainte de Revoluţie.

"Eu eram la TESA, care fusese tot timpul ciuca bătăilor în fabrică. Numai că în acel an s-au mai nimerit câţiva tineri destul de buni în echipă, aşa că am câştigat noi, contrar tuturor aşteptărilor, iar eu am ieşit golgheter", îşi aminteşte Lazăr. Era de-acum omul lui nea Nae Chişu! "M-a întrebat dacă vreau să câştig bani din fotbal şi mi-a propus să joc la Olimpia CFR. Nici nu mă mai gândeam la bani: eram fericit că am şansa de a juca <> în Divizia D!", se entuziasmează după 16 ani Ilie Lazăr. A trăit din plin acel moment. Flerul nu-l trădase pe Chişu: în jumătatea de sezon rămasă, Ilie Lazăr avea să devină golgeterul echipei, înscriind nu mai puţin de 20 de goluri în retur.
Vara lui '90 e momentul în care prima echipă retrogradează în C. Se schimbă antrenorul, se mai schimbă şi jucătorii... Pentru Nae Chişu era clar că momentul era prielnic pentru promovarea la CFR a lui Ilie Lazăr. A insistat până când noul tehnician, Marius Bretan, l-a acceptat în pregătiri pe debutantul de la Olimpia. A terminat campionatul cu 25 de goluri înscrise, iar echipa, de la care se spera la o revenire în B abia în două-trei sezoane, s-a clasat prima.

Următorul sezon îl consacră definitiv pe atacantul clujean. La 26 de ani, după nici 3 ani de fotbal serios, Ilie Lazăr reuşeşte o performanţă incredibilă: 30 de goluri marcate într-un sezon de Divizia B. Primeşte trofeul de cel mai bun jucător clujean al campionatului 1991-1992, iar Jean Pădureanu insistă să îl transfere la Gloria Bistriţa pe atacantul-minune explodat peste noapte la CFR. Aventura feroviară a lui Ilie Lazăr e meteorică - o jumătate de sezon la echipa secundă şi două la prima echipă -, dar suma golurilor marcate în acest interval e astronomică: 75 de reuşite, dintre care 55 pentru CFR.

Golgeterul părăseşte Gruia, dar cercul performanţelor sale, rotunjit de fabulosul gol împotriva Fiorentinei lui Batistuta, Rui Costa şi Amoruso, se închide tot la Cluj: oraşul în care un bătrânel încăpăţânat pe nume Nae Chişu l-a aşteptat de atâtea ori de la Bistriţa, în zilele libere sau în vacanţe, ca să-l mai supună încă unui antrenament de forţă şi tehnică individuală şi să-i reamintească - nu cumva să uite ameţit de vârtejurile unei cariere de excepţie - vorbele pe care şi primul său profesor de sport de la Băişoara i le-a spus în copilărie: "În sportul de performanţă trebuie să munceşti până la epuizare!".

• 
• 
• 
•